Webcam Manastirea Putna

Info Webcam Manastirea Putna

PUTNA ÎN LEGENDE ȘI TRADIȚII
Există, fără îndoială, o memorie a locurilor, o memorie anonimă cu izvoare ancestrale, de esență folclorică, în răsfrângerile căreia evenimentele istorice se transfigurează hiperbolic, devenind mituri, legende sau tradiții, cu semnificații existențiale care transcend realitățile originare, de referință directă, în perspectiva lor, după expresia unui mare poet, eroii apar ca munții în amurg… Venerația unanimă urcă necontenit spre ei din văile adânci ale aducerilor aminte, învăluindu-le treptat staturile în aburii fecunzi ai închipuirii, ai acelei închipuiri fabuloase care emană din sufletul unui neam întreg și în cețurile căreia contururile acestora devin labile, siluetele dobândesc forme fantastice, iar creștetele lor înălțimi uluitoare.

Sintetizând o stare de spirit generală, simțirea, cugetarea și fantezia unui popor în plin proces de redeșteptare națională, o publicație anonimă din anul 1845, considerată însă de Nicolae Iorga fie opera lui Mihail Kogălniceanu, fie a lui Alecu Russo, constata admirativ că românii îi atribuie lui Ștefan cel Mare tot ce este bun, frumos, măreț și eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț (…). Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (…). Orice bunătate, orice așezământ ale căruia rămășițe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înțelepte…”. Se concluziona, în sfârșit, că acest voievod rezumă pentru noi „toate isprăvile, toate monumentele și așezămintele făcute în cinci veacuri de atâția stăpânitori”.

Despre figura lui și despre uimitoarele sale fapte, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărțile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuși, învălite în comoară de nesfârșită poezie”. Aici se află, într-adevăr, cel mai mândru și cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici a rămas el veșnic viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire. Veacurile s-au scurs de atunci peste amintirea sa, amplificându-i mereu strălucirea, adâncindu-i și mai mult înțelesurile. Eroziunii lor au fost supuse mai curând granitul și marmura, aurul și argintul numeroaselor sale ctitorii și odoare, știrbind nu o dată miraculoasa armonie pe care el însuși le-a insuflat-o inițial și pe care a luat-o apoi cu sine în mirifica lume a legendelor…

Potrivit unei vechi tradiții folclorice, după fiecare bătălie Ștefan cel Mare ar fi înălțat câte o biserică. De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Aserțiunea, firește, nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ștefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, și aceea insuficient atestată, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna și până la înălțarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 – 1487, s-au mai scurs încă doua decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, deși în acest interval s-au desfășurat cele mai multe și mai înfricoșătoare dintre bătăliile sale.

Se răsfrânge totuși în această tradiție profund populară o realitate, un mod specific de compensare, pe plan spiritual, a unor acțiuni distrugătoare, impuse, la un moment dat, de vicisitudinile istoriei, unui popor prin excelență pașnic și constructiv. Echilibrul structural fiind violentat, aspirația spre starea inițială se obiectivează astfel în proiecția virtuală a unor forme arhitectonice armonioase, raționale, capabile să medieze comuniunea cu Providența și să restabilească echilibrul vremelnic stricat.

Sânt însă și legende în cuprinsul cărora asemenea edificări preced evenimentele dramatice, având menirea să atragă preventiv de partea ctitorului milostivirea divină în eventualitatea producerii lor, după cum, uneori, unul și același edificiu apare construit – în multiplele lui legende – când înainte, când după, când între două evenimente, din care unul reprezintă o înfrângere, iar al doilea o biruință, mediată întotdeauna în mod miraculos de inițierea construcției respective.

Însăși Mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ștefan cel Mare, apare în legendele sale și într-o situație și într-alta. Se spune astfel că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Vițeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urșilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ștefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munți, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, 1-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”.

Reținem, așadar, că, în această legendă, construirea Mănăstirii Putna este inițiată la capătul unei campanii cinegetice și precede unor evenimente posibile. Primul amănunt este semnificativ deoarece înrudește legenda întemeierii Putnei cu legenda întemeierii Moldovei, în ambele cazuri vânătoarea făcând parte dintr-un ritual ctitoricesc răspândit pe vaste spații geografice din Europa și Africa până-n străfundurile Asiei.

Spre deosebire însă de legenda lui Dragoș, care consacră întemeierea Moldovei prin sacrificarea faimosului zimbru, în această variantă a legendei putnene, construirea mănăstirii nu reclamă nici un fel de sacrificiu.

Substanțial diferit sunt relatate întâmplările într-o altă legendă, care situează hotărârea lui Ștefan de a ctitori Mănăstirea Putna între o luptă pierdută și una câștigată, iar construirea ei după ambele evenimente.

Se spune, de data aceasta, că voievodul, fiind învins cândva într-un război și rătăcind rănit prin țară, ar fi ajuns la aceeași chilie de pe valea Vițeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă și lungă până la brâu, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decât tot Daniil Sihastru, i-ar fi acordat găzduire și 1-ar fi ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. La miezul nopții, pustnicul 1-ar fi luat de mână pe Ștefan, ar fi ieșit eu el din chilie și i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebîndu-1 de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, vodă i-ar fi răspuns că vede niște lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini ci îngeri și că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmași, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ștefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi si-a strâns oastea împrăștiată prin țară, a pornit din nou la luptă și astfel i-a învins pe dușmani. După dobândirea biruinței, si-a ținut, desigur, făgăduiala, construind mănăstirea la temelia căreia a poruncit să se zidească „o căldare mare cu galbeni” și numeroase odoare de aur și argint, pe care el însuși le va scoate de acolo când va învia din morți, „călare pe calul lui și cu sabia în mână, ținând-o dreaptă drept în sus”. Tot el va fi acela care va împărți banii și odoarele zidite urmașilor credincioși faptelor lui, legii și obștii românești.

Rezidă în această legendă amintirea primei campanii întreprinse de Ștefan cel Mare, în iunie 1462, pentru recucerirea cetății Chilia, din care s-a întors, într-adevăr, fără izbândă și rănit, precum și a celei de a doua, din ianuarie 1465, când izbutește sa smulgă cetatea din mână ungurilor, numai după trei zile de asediu. Potrivit legendei, hotărârea voievodului de a construi mănăstirea este luată între aceste două campanii, iar construirea propriu-zisă are loc după cea din urmă, ceea ce corespunde – largo senso – adevărului istoric.

In legătură cu modalitatea de alegere a locului pe care și-a construit Ștefan marea sa ctitorie monastică, în care veridicul naiv se împletește deopotrivă cu miraculosul, se păstrează la Putna o relicvă, menită să „adeverească” relatările acestei legende. Este vorba de un deget, provenind din mormântul lui Daniil Sihastru, pe care egumenul Ghedeon de la Voroneț 1-a ferecat, în anul 1749, în argint și 1-a împodobit cu mărgăritare, dăruîndu-1 apoi Mănăstirii Putna. După tradiție, acesta ar fi degetul arătător de la mână dreaptă a lui Daniil Sihastru, „cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”.

Într-o variantă apropiată acestei povestiri, în care însă atât hotărârea de a construi mănăstirea, cât și construirea însăși se încadrează între o înfrângere din partea turcilor și o victorie asupra lor, pustnicul îl trezește pe Ștefan la miezul nopții și îi spune să meargă singur la locul de confluență a celor trei pâraie (probabil a Vițeului cu Putna și cu Putnișoara), să intre în apă, să se uite spre cei trei munți și apoi să vină să-i spună ce a văzut. „Ștefan s-a vârât în apă pîn’ la genunchi; s-a uitat la răsărit, n-a văzut nimic. S-a uitat cătră amiază, iar n-a văzut. S-a uitat la asfințit și a văzut pe munte o luminare arzând. Apoi s-a uitat mai la vale, spre miezul nopții, și a văzut trei luminări arzând”.

Întorcându-se și povestindu-i sihastrului ce-a văzut, acesta i-a spus: „Acolo unde ai văzut arzând numai o luminare, să faci o cruce, iar unde ai văzut arzând trei luminări, să faci o mănăstire, și atunci vei birui. El a făcut mănăstirea Putna și apoi a mers de a bătut pe turci…”.

Potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului așezământ putnean, alegerea acestui loc s-ar fi hotărât însă în cu totul alt chip și anume, cu arcul și săgeata… Acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” și „rigla” cu ajutorul cărora s-au trasat coordonatele sale. Ion Neculce, care a consemnat legenda în O samă de cuvinte, relatează astfel întîmplările: „Ștefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Și este mult locu de unde au tras pană în mănăstire. Pus-au și pe trii boiernași de au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fi cădzut săgeata într-un delușel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Și este sămnu un stâlp de piatră. Și dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii aste povestescu. Fost-au și bisericuță de lemnu întru acel delușel și s-au răsipit, fiind de lemnu. Și așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, și pre dinlăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu…”.

Alegerea locului de construire a bisericii după procedeul descris în această legendă face parte dintr-o amplă și variată serie de modalități folclorice similare, ale căror izvoare se pierd în noianul vremurilor. Constatăm astfel în legendele mai multor popoare europene, inclusiv în cele ale românilor, că asemenea edificii puteau fi ridicate pe locul unde cade securea, ciocanul, săgeata și alte unelte aruncate ad-hoc sau pe locul unde cade zăpada în toiul verii; acolo unde se așează anumite animale sau pe ruinele unor lăcașuri mai vechi descoperite de păstori; pe locul unde se mută în mod miraculos materialele de construcție sau acolo unde este găsită o icoană care se întoarce singură pe locul respectiv, ori de câte ori este dusă în altă parte etc.

De regulă, alegerea locului pe care se va înălța viitorul edificiu este urmată, în legendele aferente, de un alt ritual cu obârșii străvechi, atestate pe căi arheologice și folclorice aproape la toate popoarele lumii. Este vorba de așa-numita jertfă a zidirii, un sacrificiu sângeros menit să confere durabilitate construcției prin imolarea unui om, a unui animal sau a unei păsări la temeliile sale. Obiceiul a generat, mai ales la popoarele din sud-estul Europei, o literatură populară, cu semnificații tulburătoare, ale cărei cote supreme – semantice și estetice – sunt revelator atinse în celebra noastră baladă despre Meșterul Manole, constructorul legendar al Mănăstirii Curții de Argeș.

Cercetările mai vechi sau mai noi ale unor savanți de reputație mondială au dus la concluzia că „Modelul exemplar al tuturor acestor forme de sacrificiu este, aproape sigur, un mit cosmogonic” și anume, acel mit de origine indo-ariană, care explică geneza universului „prin uciderea unui Uriaș primordial” din organele căruia se nasc diversele zone cosmice. Asemenea acestuia, în riturile de construcție, „ființa imolată își regăsește un nou corp”, care este însăși construcția, animată și devenită durabilă prin „transferarea rituală” a vieții sale în „corpul arhitectonic substituit corpului carnal”.

În multimilenara sa istorie, jertfa zidirii a evoluat de la sacrificarea efectivă a oamenilor la zidirea simbolică a umbrei sau efigiei lor, apoi la imolarea unor animale dintre cele mai diverse – câini, pisici, miei, țapi, iezi, lupi etc. – substituite și ele treptat printr-o mare varietate de obiecte.

Cu privire la jertfele omenești, miturile de construcție pretind ca acestea să fie cât mai dureroase, condiționând perenitatea edificiului de prețul și intensitatea suferințelor. De aceea trebuiau imolate ființele cele mai dragi. Meșterul Manole, bunăoară, își zidește la Argeș propria soție, care se dovedise cea mai devotată dintre soțiile tuturor meșterilor de acolo, iar în alte legende cad jertfă ritualului „unicul copil al văduvei, unica fiică a moșneagului, mama unor copii mici etc.”.

Necesitatea celei mai prețioase jertfe este împlinită și în legenda Mănăstirii Putna. Tânărului Sion i se taie capul nu pentru a fi pedepsit că a cutezat să tragă cu arcul mai departe decât Ștefan – cum ar lăsa Neculce să se presupună – ci pentru că, trăgând mai departe decât voievodul și decât însoțitorii acestuia, el s-a dovedit cel mai puternic dintre ei și – prin urmare – cel mai indicat pentru a fi jertfit la temelia unei ctitorii atât de importante. Cronicarului îi scapă acest substrat arhaic al legendei, trecând grăbit de la relatarea faptului în sine la punerea lui sub semnul îndoielii, dar, în perspectiva generală a folclorului produs de ritualul discutat, astfel trebuie justificată sacrificarea, aparent gratuită și reprobabilă, a tânărului arcaș. Obiceiul ca atare, firește, nu se practica în Moldova secolului al XV-lea, iar amintirea lui foarte îndepărtată s-a păstrat atât de vag și fragmentar în povestirea lui Neculce, încât și-a pierdut sensul originar, sugerându-i-se alte explicații…

Localizarea străvechiului mit la Putna, pe căile întortocheate ale folclorului, a fost favorizată și consolidată de faima crescândă a gloriosului ctitor, dar și de farmecul acestor plaiuri, de atmosfera lor ireală, în irizările căreia stăruie parcă și acum duhul acelor vremuri legendare. Însăși configurația reliefului putnean, din care emană acest inefabil genius loci, îngăduie – la rândul ei – unele „precizări” și „reconstituiri” cu ispititoare aparențe de veracitate. Astfel, muntele de pe care s-a tras cu arcul se numește Crucișorul sau Dealul Crucii și este situat la sud-est de mănăstire, imediat peste pârâul Putnei, fiind realmente marcat cu o cruce monumentală de piatră, dar fără nici un fel de inscripții. Din vârful său, cum spune însuși cronicarul, „este mult locu (…) până în mănăstire”, dar tot el ne oferă un detaliu care face veridic zborul săgeții pe o traiectorie atât de lungă, dacă ar fi să dăm crezare legendei. Este vorba de arcul lui Ștefan, despre care se afirmă că voievodul „1-au fost trăgând cu vârtej”, ceea ce înseamnă că era, de fapt, o arbaletă, a cărei bătaie, îndeobște, e mult mai mare decât a unui arc obișnuit. Puternica armă, împreună cu o cupă de iaspis, ar fi rămas, după moartea domnului, „întru pomenire la sfânta mănăstire”, dar ambele au dispărut ulterior. Arcul a fost furat, pe vremea lui Constantin Cantemir (1685 – 1693), de către cazaci și leși, cu prilejul unei campanii comune de jaf, iar cupa de iaspis a fost spartă…

Istoricul Theodor Codrescu susținea că la Mănăstirea Putna ar fi rămas, printre multe altele, și un ceas de buzunar, care a aparținut lui Ștefan cel Mare, unul dintre primele de acest fel din lume, inventat și executat de renumitul meșter nurnbergez, Petter Heller, și pe care domnul Moldovei 1-ar fi primit în dar de la un trimis al papei, în anul 1493. Obiectul ar fi ajuns, prin intermediul episcopului Gherasim al Romanului, în posesia mitropolitului Veniamin Costachi, care, la rândul său, i l-ar fi dăruit, în 1828, „feldmareșalului armatei rusești, prințul Vitgenstain”, pentru „a-și scoate familia sa de sub blăstămul la care ea era supusă încă din timpul lui Potemchin” – în prezent nu se mai știe nimic de soarta acestui ceas.

Se păstrează, în schimb, până-n zilele noastre, la Putna, un fragment din trunchiul unui paltin, în care, după tradiție, s-ar fi înfipt săgeata lui Ștefan cel Mare când a tras cu arcul din vârful muntelui, dar despre acest amănunt nu se pomenește nimic în legenda lui Neculce.

Fără ezitare indică tradițiile putnene și locul pe care a căzut săgeata arcașului jertfit. Acesta este un colnic, denumit Sion – după numele celui sacrificat aici – și se află în imediata apropiere a mănăstirii, pe latura ei nord-estică. Cronicarul spune că, în vremea sa, locul era marcat cu un stâlp de piatră, iar mai înainte cu o bisericuță de lemn, care s-a risipit apoi. În vremea noastră, pe vârful acestui delușor se află o cruce de piatră, construită în anul 1875, cu spezele ieromonahului Glichor, dedicată – potrivit inscripției sale votive – mitropolitului Bucovinei Teofil și arhimandritului Putnei Arcadie, spre eternă amintire. Contrar inscripției însă, oamenii din partea locului o consideră închinată memoriei aceluiași Sion, legendarul arcaș sacrificat la temelia ctitoriei, pentru că a tras cu arcul mai departe decât marele său voievod. Se dovedește astfel că uneori tradițiile orale, cu obârșii arhaice, sunt mult mai rezistente decât cuvintele săpate în piatră…

Ar mai fi de menționat, în sfârșit, o tradiție, adiacentă întemeierii Mănăstirii Putna, sau paralelă cu ea, asupra căreia s-au purtat și se mai poartă încă numeroase discuții. Avem în vedere controversatele aserțiuni referitoare la biserica de lemn atribuită lui Dragoș-vodă, aflătoare în cimitirul comunei Putna la circa zece minute distanță de latura estică a incintei mănăstirești.

Primul care menționează acest vechi și important monument religios este Nicolae Costin (1660 – 1712). în Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, el arată mai întâi că despre „Domnia lui Dragoș-vodă, a scrie pre largu cu anevoie iaste”, deoarece nimeni „den vecii de atunce nemic n-au însămnat (…) nice ce s-au lucrat în zilele lui, (…) nice unde au murit”. Mai departe, cronicarul consemnează totuși: „înțeles-am și noi den oameni bătrâni, lăcuitori de aicea den țară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăț, să fie făcută de Dragoș-vodă și acolo zic, să fie îngropat Dragoș-vodă. Și aceia biserică de lemnu au mutat-o Ștefan-vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăț, Ștefan-vodă au zidit biserică de piatră”.

Ceea ce înregistrează Nicolae Costin este așadar o tradiție orală auzită din bătrâni și nicidecum o știre documentară. Totuși în aserțiunea lui se constată – ab initio – cel puțin două adevăruri incontestabile: în primul rând, că la Putna exista, cu mult înaintea redactării Letopisețului său, o biserică de lemn, despre care bătrânii afirmau că Dragoș a construit-o la Volovăț, iar Ștefan a mutat-o la Putna și, în al doilea rând, că Ștefan cel Mare a construit la Volovăț o biserică din piatră, despre care aceiași bătrâni afirmau că a fost ridicată pe locul celei dintâi.

Rămân neconfirmate însă următoarele aspecte ale relatărilor sale, care decurg succesiv unele dintr-altele:

– a construit într-adevăr Dragoș-vodă, în scurta lui domnie, o biserică de lemn la Volovăț?

– dacă a construit-o, a fost ea într-adevăr mutată la Putna în timpul domniei lui Ștefan cel Mare?

– dacă a fost, cu adevărat, ce l-a determinat pe Ștefan să procedeze la o asemenea mutare ?

Unii cercetători consideră că regăsirea relatărilor lui Nicolae Costin în două documente autentice, ulterioare morții cronicarului, ar confirma aserțiunile sale cu privire la această biserică. In primul dintre ele, emis la 17 martie 1723 de Mihai Racoviță, se „face știre tuturor pentru sfânta biserică de lemn, ce este lângă Mănăstirea Putna, care, această biserică dinceputul ei au fost făcută de Dragoș-vodă la Volovăț, și au fost acolo până în zilele răposatului Ștefan-vodă Bătrânul, și atunce ‘Ștefan-vodă au mutat-o acolo la Putna, zidind în locul ei alta de piatră, care din pricina acestei biserici, căci au fost veche, s-au suit rândul și Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri și până astăzi”. În al doilea document, emis de Ioan Teodor Callimachi-voievod, la 7 ianuarie 1759, se face cunoscut că s-au dat doi vecini spre serviciu, opt vite și o sută de stupi „pentru o sfântă biserică de lemn, ce au fost făcută de Dragoș-vodă la Olovăț și răposatul Ștefan-vodă au mutat-o la sfântă Mănăstire Putna”.

Este limpede că aceste două hrisoave nu confirmă tradiția consemnată de Nicolae Costin, ci o preiau întocmai, fără să aducă nici un fel de mărturii în plus. Găsim totuși în primul document o încercare de a motiva transferul bisericii de la Volovăț la Putna prin vechimea acesteia, datorită căreia „s-au suit rândul și Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri”. Explicația pare însă neconvingătoare. Trebuie să remarcăm, de asemenea, că în nici una din cele trei mențiuni nu se precizează când a construit Dragoș biserica la Volovăț și când a mutat-o Ștefan la Putna.

Potrivit unei tradiții locale mai recente, consemnată în 1853 de către ieromonahul Putnei Sevastian Georgiescul, Dragoș ar fi construit biserica de lemn la Volovăț în anul 1353, iar „pe la anii 1468, Ștefan-voievod cel Mare (…) au adus-o de la Volovăț și au clădit-o aice în Putna, unde și până în ziua de astăzi stă…”. Reținem de la același ieromonah că biserica de lemn se mai numea pe vremuri și „Mănăstirea veche a Putnei”, ceea ce ar putea conduce la idea autohtoniei acestui locaș aici, cu mult înainte de fundarea ctitoriei ștefaniene.

La toate relatările de până acum, o altă tradiție locală adaugă amănuntul enigmatic care pretinde că oastea lui Ștefan cel Mare a transportat pe cai această biserică de la Volovăț și a reconstruit-o la Putna într-o singură noapte, voievodul cercetând-o și închinindu-se la altarul ei chiar în zorii zilei următoare.

Față de vechea aserțiune a lui Nicolae Costin asupra bisericii de lemn de la Putna, exegeții din veacul trecut și din veacul nostru au opinat diferit. Sevastian Georgiescul o acceptă, făcând precizările cronologice pe care le-am văzut; episcopul Melchisedec relatează tradiția fără obiecții, adăugind însă că „Bisericuța aceasta a fost prefăcută, încât astăzi, după spusa parochului, numai la partea altarului are lemn de stejar de acel vechi, ce se zice că ar proveni de la Dragoș”; Nicolae Iorga a respins-o mai întâi, considerând-o lipsită de orice temeinicie, iar mai târziu a menționat-o fără nici un fel de obiecții sau comentarii; Eugen Kozak îl citează întocmai pe Nicolae Costin, aducând în sprijinul aserțiunii sale cele două documente de la Mihai Racoviță și de la Ioan Teodor Callimachi; Dimitrie Dan, autoritarul monograf al Putnei, considera că tradiția „consună cu adevărul și n-ar fi bine să o lepădăm”, prevalându-se în susținerea ei, nu numai de hrisovul lui Mihai Racoviță din 17 martie 1723, ci și de un tablou aflător pe vremea sa la Putna în care era reprezentată solemnitatea sfințirii mănăstirii cu toată pompa adecvată momentului, în această pictură – subliniază Dan – apărea „pe lingă biserica mănăstirii și toate celelalte bisericuțe, care se aflau atunci pe teritoriul Putnei, și bisericuța lui Dragos-vodă, numită bisericuța din sat”.

Întrucât tabloul la care se referă monograful pare să fi fost cel executat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când mănăstirea însăși nu mai arăta așa cum a fost inițial, reprezentările din cadrul său nu puteau constitui mărturii categorice în susținerea tezei discutate.

După Dimitrie Dan și Eugen Kozak, aproape toți cercetătorii ulteriori au admis, cu unele rectificări și oscilații, aserțiunile tradiționale referitoare la această biserică, dar lucrurile s-au complicat pe parcurs și cu o pretinsă piatră funerară a lui Dragoș, pe care Ștefan cel Mare ar fi adus-o la Putna odată cu bisericuța de la Volovăț, ori numai ar fi executat-o aici pentru mormântul prezumtivului voievod și care, între timp, s-ar fi pierdut.

Cercetările cele mai recente însă, deși sunt departe de a fi elucidat integral problemele referitoare la biserica atribuită lui Dragoș, precum și la mormântul sau piatra sa funerară, au ajuns totuși la următoarele precizări și concluzii ferme:

– cele mai vechi documente cunoscute, care atestă existența Volovățului, datează din primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, ceea ce nu exclude o vechime cu mult mai mare a localității, ci, dimpotrivă, o presupune pe baza unor argumente foarte logice;

– în vremea lui Alexandru cel Bun, la Volovăț existau două biserici, din care una, de zid, a fost construită sigur în vremea unui voievod anterior acestuia, fără să se poată preciza categoric dacă era o ctitorie domnească sau una boierească;

– aceste biserici se aflau neclintite aici și la 15 martie 1490, când Ștefan cel Mare le reîntărește apartenența la Episcopia Rădăuților, căreia Alexandru cel Bun i le dăduse, împreună cu alte patruzeci și opt de biserici, ceea ce înseamnă că marele voievod încă nu mutase până la această dată nici o biserică de la Volovăț la Putna;

– ridicarea bisericii de zid la Volovăț, în anii 1500 – 1502, pe locul unei vechi biserici de lemn, nu impunea transportarea acesteia din urmă tocmai la Putna, din motive cultice, cum susțin unii exegeți, deoarece aici se sfințise de mult și funcționa din plin cea mai mare ctitorie monastică a lui Ștefan cel Mare, făcând superfluă transplantarea modestei bisericuțe de la Volovăț, din asemenea motive;

– investigarea terenului pe care a fost construită biserica lui Ștefan la Volovăț nu a dus la descoperirea vreunei mărturii arheologice, a vreunui mormânt sau pietre funerare, care să îndreptățeascăatribuirea bisericii de lemn de la Putna lui Dragoș-vodă;

– această biserică se afla cu certitudine la Putna spre sfârșitul secolului al XVI-lea sau, mai exact, prin anii 1576 – 1577, fără să se poată preciza, deocamdată, de câtă vreme se afla ea aici, la datele respective, și nici dacă a fost adusă din altă parte sau a fost construită de la început pe acest loc;

– că biserica este cu mult anterioară datelor mai sus-menționate, o atestă nu numai tradiția, ci și planul ei inițial, în formă de navă dreptunghiulară cu extremitățile est-vest poligonale, plan care a fost reconstituit în anii din urmă cu destulă exactitate și care, după cum s-a stabilit, este specific bisericilor moldovenești din a doua jumătate a veacului al XlV-lea și din prima jumătate a celui de al XV-lea.

S-au emis, firește, în ultima vreme și unele ipoteze mai mult sau mai puțin plauzibile. Se opinează, bunăoară, că vechea bisericuță de la Putna ar putea să fie o ctitorie a lui Bogdan I (1359 – 1365), atribuită numai de tradiție legendarului Dragoș, care „nu este înscris în pomelnicul de la Bistrița și nici menționat în actele interne”, șirul domnilor moldoveni începând – potrivit acestora – cu cel mai îndepărtat strămoș cunoscut al Mușatinilor, care este, cum bine se știe, acest Bogdan. Să nu uităm că tradițiile și legendele au mai operat astfel de substituiri. Biserica episcopală a Curții de Argeș, spre exemplu, este atribuită, în cunoscuta baladă populară, lui Negru-vodă, care a domnit aproximativ între anii 1377 – 1383, deși ea a fost ctitorită cu certitudine de către Neagoe Basarab, între anii 1512 – 1517.

Deosebit de interesante sunt unele încercări de a explica tradiția în esența ei, nu „cu rigla și echerul, ci cu sentimentul adânc al mitului”, în această perspectivă, pare perfect acceptabil ca Dragoș să fi construit o biserică de lemn la Volovăț, pe care Ștefan s-o fi mutat apoi la Putna și chiar dacă această aserțiune ar constitui numai „o fabulație postumă marelui domn, ea ne dă, prin însuși faptul că pune Volovățul alături de Putna, ecoul unui lucru cert: cultul lui Ștefan cel Mare pentru memoria primului descălecător” și aspirația sa, cu profunde implicații politice, de a face din propria necropolă un simbol dinastic, un simbol al „puterii voievodale, prin grația puterii divine, dar nu a oricărei puteri voievodale, ci numai a aceleia a cărei legitimitate i-o dădea descendența din cei dintâi voievozi ai Moldovei”.

Nu poate fi trecută cu vederea nici opinia contrară a unor cercetători, care consideră că „nevoia de a ridica astfel prestigiul ctitoriei sale pare improbabilă”, sugerând totodată că tradiția a prins viață mai curând „din dorința putnenilor de a ridica și menține prestigiul mănăstirii lor față de alte mănăstiri”, cum ar fi Probota, de pildă, care, devenind gropniță domnească pe vremea lui Petrii Rareș, a dobândit, într-adevăr, la un moment dat, o anumită superioritate asupra Putnei. În privința aceasta se citează uneori și o scrisoare a mitropolitului Grigorie Roșea, din 19 septembrie 1563, în care ilustrul arhiereu mărturisește printre altele: „…m-am nevoit cu multă trudă și pricepere de am întors pe Petru-voievod și pe doamna lui Elena cu copiii lor, de s-au îngropat acolo la Probota, căci nicăieri altundeva nu se îngropau domnii fără numai la Putna. Și putnenii, până nu de mult, au lătrat mult asupra mea și mari blesteme și mânie au ținut”.

Contestând însă veridicitatea tradiției cu privire la aducerea acestei biserici de la Volovăț la Putna, nu se poate contesta, și realitatea însăși, care a generat-o. Biserica există, marea sa vechime este probată, iar încercarea de a infirma teza aducerii ei aici de la Volovăț, impune – ipso facto – teza potrivnică a construirii sale pe loc, la o dată, în orice caz, anterioară fondării mănăstirii. Această nouă teză ar situa întemeierea Mănăstirii Putna în perspectiva altei tradiții autohtone, potrivit căreia o biserică nouă se înalță, de regulă, pe locul uneia vechi, în preajma acesteia sau, cum spune marele poet anonim al Curții de Argeș, pe lângă „Un zid părăsit și neisprăvit…”. Faptul se confirmă în numeroase cazuri. Mănăstirile Neamțu, Bistrița, Sfântul Nicolae din Poiană, Moldovița, Pîngărați, Slatina, Agapia, Sucevița și multe altele au fost ridicate pe locurile sau în apropierea unor schituri de lemn care le-au precedat. Un asemenea schit este foarte posibil să fi fost și bisericuța de lemn de la Putna, în preajma căreia se află un alt locaș de închinăciune, pe care tradiția îl consideră cu puțin anterior ctitoriei ștefaniene, atribuindu-l sihastrului Daniil, dar care, în realitate, reprezintă vestigiile unei biserici rupestre cu mult mai vechi. Nu este exclusă, firește, așezarea vremelnică a faimosului schivnic și prin aceste locuri, dar documentele sigure îl atestă în primul rând la Voroneț, unde este și mormântul său.

Tot în apropierea Mănăstirii Putna, la circa patru km spre vest de ea, se află ruinele Sihăstriei Putnei, construită din piatră la 1758, pe locul unui schit de lemn datând din primii ani ai secolului al XVIII-lea. care, la rândul său, fusese făcut de vistiernicul Ilie Cantacuzino în preajma unui alt schit, mult mai vechi, despre care tradiția locală afirmă că a fost întemeiat pe vremea lui Ștefan cel Mare de călugărul Aftanasie, fost tătar mârzac, creștinat. Dealtfel, după cum vom vedea în capitolele următoare, existența unor vechi așezăminte monastice pe legendarele meleaguri din preajma Putnei rezultă nu numai din tradiții și legende, ci și din unele documente scrise, precum și din investigațiile arheologice.

Galerie Webcam Manastirea Putna

Locatie Webcam Manastirea Putna

8644